Concurs de pledoarii an universitar 2010 – 2011

Prin Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr.93 din 2 aprilie 2006 s-a prevăzut, în art.5, posibilitatea pentru asociaţiile de proprietari să monteze în bloc sisteme de supraveghere video care trebuie să fie conectate la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei. Pentru instalarea unor astfel de sisteme era necesar acordul a doar jumătate plus unu din numărul proprietarilor care locuiesc efectiv în imobilele respective în ultimele 6 luni. Prin aceeaşi lege se prevedea obligaţia operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor (adresă, CNP, loc de muncă) de servicii tip pre-pay (art.10), precum şi obligaţia producătorilor de monitoare TV şi televizoare de a integra în ecran o mini-cameră de supraveghere (art.15) care poate fi activată de către operatorii de cablu la solicitarea procurorului (art.20) şi poate fi conectată la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei.

În expunerea de motive a legii se arată că aceasta reprezintă transpunerea Directivei 1200/2004 a Uniunii Europene privind combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere.

La data de 23 martie 2011, M.P., proprietar al unui salon de masaj, cu domiciliul într-un alt loc decât cel în care funcţionează salonul de masaj, ridică, într-un proces civil care îl opunea Asociaţiei de proprietari a blocului X în care funcţiona salonul de masaj şi care are ca obiect contestarea hotărârii asociaţiei de instalare a unui sistem de supraveghere video cu privire la care nu fusese consultat (pentru că Asociaţia a considerat că el nu locuieşte efectiv în acel imobil, în sensul legii), excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.5, art.10, art.15 şi art.20 din legea criticată. Autorul excepţiei arată că dispoziţiile legale criticate încalcă dreptul său de proprietate, precum şi dreptul la viaţă intimă familială şi privată al său şi al clienţilor săi. Astfel, el arată că, deşi nu locuieşte peste noapte în apartamentul unde se află salonul de masaj, petrece acolo 8 ore pe zi. De asemenea, majoritatea clienţilor săi folosesc cartele pre-pay atunci când se programează la salonul de masaj, iar şedinţa de masaj presupune şi urmărirea la TV a unor filme din ţări exotice.

Judecătoria Y a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de M.P. Dosarul a fost înregistrat la Curtea Constituţională şi urmează a fi judecat pe 6 mai 2011. Pe 20 aprilie 2011, Asociaţia de proprietari a blocului X depune la dosar o copie a unei Decizii a Tribunalului Z prin care acesta a admis recursul declarat de Asociaţie împotriva încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale de către Judecătoria Y.

În data de 22 aprilie 2011, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene s-a publicat o hotărâre a C.J.U.E. care a statuat că Directiva 1200/2004 a Uniunii Europene este în conformitate cu dispoziţiile tratatelor comunitare şi că toate statele membre sunt datoare să lupte prin mijloace adecvate împotriva terorismului.

Pledoarii: Reprezentanţii autorului excepţiei şi reprezentanţii Ministerului Public

Context

În data de 23 februarie 2010, printr-o ordonanţă de urgenţă, Guvernul României modifică Legea privind securitatea aeronautică în sensul introducerii unei noi prevederi referitoare la regimul de control pe aeroporturi, cu scopul de a intensifica măsurile de securitate a zborurilor. În motivarea caracterului urgenţei ordonanţei, se prevede adoptarea recenta a unei Directive europene prin care se stabilesc norme comune în domeniul securităţii aviaţiei civile. În acest sens, ordonanţa prevede că în aeroporturi se instalează scanere corporale care asigură efectuarea controlului corporal al pasagerilor. De asemenea, se stabileşte şi procedura de efectuare a controlului corporal prin intermediul acestor scanere. Astfel, persoana asupra căreia se efectuează controlul corporal intră într-o cabină transparentă, conectată la ecrane situate într-o încăpere separată. În situaţia în care scanerul detectează prezenta oricăror metale sau substanţe suspecte, personalul de securitate si control are obligaţia de a efectua percheziţia corporală amănunţită a persoanei în cauză, într-o încăpere specială a aeroportului.

Situaţia de fapt

În data de 30 septembrie 2010, persoana de sex feminin A.I, având cetăţenia română, de religie musulmană, împreună cu băiatul său în vârstă de şase ani s-a prezentat pe aeroportul Henri Coandă, în vederea efectuării unui zbor cu destinaţia Boston, SUA. Personalul de securitate şi control i-a solicitat pasagerei să se supună procedurii de control şi să îşi îndepărteze vălul cu care aceasta era acoperită pe faţă, în vederea unei precise identificări. Contrar convingerilor sale religioase, pasagera a acceptat să treacă prin scannerul corporal însă s-a opus îndepărtării vălului. În urma efectuării controlului prin intermediul scanerului corporal, s-a detectat prezenta unor metale, fapt ce a declanşat procedura obligatorie a desfăşurării percheziţiei corporale amănunţite. Pasagera, împreună cu fiul său, a refuzat să se deplaseze în încăperea specială a aeroportului unde urma să fie supusă controlului corporal, explicând personalului aeroportului ca datorită unui accident, a suferit o intervenţie chirurgicală, în urma căreia i s-a implantat o tijă metalică la umăr. Astfel, ca urmare a refuzului de a se supune controlului corporal, accesul la bordul aeronavei nu i-a fost permis.

Cerinţa de drept

Pe acest fond, Persoana A.I cheamă în judecată administraţia aeroportului datorită refuzului personalului de siguranţă şi control de a-i permite accesul la bordul aeronavei pe motivul că pasagera nu s-a supus controlului corporal obligatoriu, refuzând în acelaşi timp să-şi îndepărteze vălul de pe faţă. În cadrul procesului, reclamanta ridică excepţia de neconstituţionalitate susţinând că prevederile legale în temeiul cărora accesul său şi a fiului ei în aeroport a fost condiţionat de obligarea sa la efectuarea controlului prin scannerul corporal şi al controlului corporal amănunţit sunt neconstituţionale întrucât contravin dreptului la liberă circulaţie, libertăţii conştiinţei, dreptului la identitate şi dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică prevăzute prin Constituţie, precum şi libertăţii de gândire, de conştiinţă, de religie şi dreptului la viaţă privată şi familială, consacrate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pledoarii: – Acuzare: Reprezentanţii reclamantei A.I.

– Apărare: Reprezentanţii administraţiei aeroportului împreună cu Guvernul

Pledoarie realizată de:

Ionuţ-Florin Cofaru

Georgiana Enache

Roxana-Andreea Iordache

Flavia-Maria Soare

Pledoarie pentru apărarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate
Onorată Curte,
Distins auditoriu,
În calitate de reprezentanţi ai autorului excepţiei de neconstituţionalitate, domnul M.P., parte în dosar, susţinem următoarea pledoarie,
Prin care solicităm onoratei instanţe admiterea excepţiei de neconstituţionalitate  a articolelor 5, 10, 15, 20 din Legea nr. 20/2006,  publicată în Monitorul Oficial al României nr.93 din 2 aprilie 2006.
I. Sesizarea şi competenţa Curţii Constituţionale de a rezolva cazul
La data de 23 martie 2001, MP, proprietarul unui salon de masaj, ridică într-un proces civil pe care îl opune Asociaţiei de proprietari a blocului X în care funcţiona salonul de masaj  şi care are ca obiect contestarea hotărârii asociaţiei de instalare a unui sistem de supraveghere video cu privire la care nu fusese consultat, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5, art. 10, art. 15, art 20 din Legea nr. 20/ 2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006.
Precizăm că Judecătoria Y a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de M.P. Faţă de această decizie, Asociaţia de proprietari a blocului X, depune la dosar o copie a unei Decizii a Tribunalului Z prin care acesta a admis recursul declarat de Asociaţia de proprietari împotriva încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale şi a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale de către Judecătoria Y.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de către una din parţi, iar Judecătoria Y  a admis această cerere de trimitere a excepţiei la Curtea Constituţională, considerăm că sunt îndeplinite cerinţele legale prin care se poate sesiza Curtea Constituţională. Decizia Tribunalului Z prin care admite recursul declarat Asociaţiei de proprietari împotriva încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale nu are fundament legal, întrucât Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevede la art. 29 alin. (5) că,  doar în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, neîndeplinind condiţiile necesare, iar instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, această încheiere poate fi atacată prin recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare, iar recursul se judecă în termen de 3 zile.

II. Condiţiile de restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale
Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006 transpune în dreptul intern Directiva  1200/2004 a Uniunii Europene privind combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere.
În ceea ce priveşte obligativitatea transpunerii directivelor comunitare, ea este stipulată în art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, prin care se prevede faptul că directiva este obligatorie pentru statele membre cărora le este adresată, doar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins, forma şi metodele pentru obţinerea acestuia rămânând la latitudinea statelor membre, ele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul adaptării acesteia la specificul legislaţiei şi realităţilor naţionale.
Cu privire la efectele Legii nr. 20/2006, respectiv ale articolelor menţionate de reclamantul M.P. cu ocazia ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, este de observat că acestea presupun ingerinţe ale autoritatilor publice în sfera vieţii private a subiectelor de drept cărora li se adresează.
Într-adevăr, drepturile menţionate de către reclamantul M.P. ca fiindu-i încălcate sunt drepturi condiţionale, în sensul că ele pot cunoaşte anumite limitări, restrângeri. Atât cadrul legislativ internaţional, cât şi Constituţia României consacră posibilitatea restrângerii anumitor drepturi, în anumite condiţii prevăzute limitativ.
Exerciţiul unor drepturi fundamentale poate fi restrâns dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: ingerinţa autorităţilor publice în exerciţiul dreptului să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.
Cu referire la prima condiţie, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului  s-a subliniat că sintagma “prevăzută de lege” presupune nu doar ca această măsură să aibă o bază în dreptul intern, adică să fie publicată în Monitorul Oficial, ci se referă şi la calitatea legii, anume că legea trebuie să fie previzibilă şi accesibilă.  Din jurisprudenţa Curţii, rezultă că o lege este previzibilă dacă are  o “formulare destul de exactă pentru a permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-un anumit act.”
A doua condiţie presupune ca măsura să fie necesară într-o societate democratică. O nevoie socială imperioasă  poate fi considerată combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere. Urmărirea 24 ore de ore pe zi, 7 zile pe săptămână de către poliţie  a clienţilor care intră într-un salon de masaj poate fi considerată cheia pentru combaterea terorismului? Faptul că absolut toţi utilizatorii de telefoane de tip pre-pay trebuie să ofere operatorilor datele de identificare este răspunsul la combaterea şi prevenirea infracţionalităţii transfrontaliere? Existenţa unor camere de supraveghere care pot fi activate la solicitarea procurorului în fiecare locuinţă este modalitatea prin care ţara noastră ar trebui să combată terorismul şi infracţionalitatea? Categoric nu. Combaterea terorismului şi a infracţionalităţii transfrontaliere pot fi cauzele unor restrângeri a exerciţiului drepturilor de proprietate privată şi viaţă intimă, familială şi privată, dar nu prin măsurile prevăzute în art. 5,10,15, 20 din Legea 20/2006, deoarece aceste măsuri nu pot fi în niciun caz considerate ca necesare într-o societate democratică.        
A treia condiţie presupune proporţionalitatea între măsură şi situaţia care a determinat-o. Având în vedere prezumţia de nevinovăţie a tuturor persoanelor, nu considerăm această condiţie îndeplinită prin urmărirea de către poliţie a tuturor persoanelor care intră în scara de bloc, obligarea operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor cartelelor pre-pay sau existenţa unor camere de supraveghere în televizoare şi monitoare TV. Subliniem că în toate cele trei cazuri, drepturile fundamentale ale clienţilor salonului de masaj aflat  în proprietatea lui M.P., sunt profund limitate.
Mai mult, s-a consacrat pe cale jurisprudenţială că dispoziţiile legii interne trebuie să definească întinderea şi modalităţile de exercitare a funcţiilor autorităţilor publice competente în materie cu suficientă claritate pentru a proteja individul împotriva arbitrariului.


III. Excepţia de neconstituţionalitate privind articolul 5 din Legea nr.  20/2006
Legea nr. 20/2006 prevede în art. 5 posibilitatea pentru asociaţiile de proprietari să monteze în bloc sisteme de supraveghere video care trebuie să fie conectate la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei. Pentru instalarea unor astfel de sisteme era necesar acordul a doar jumătate plus unu din numărul proprietarilor care locuiesc efectiv în imobilele respective în ultimele 6 luni.
Condiţia pentru instalarea unor astfel de sisteme este ca ea să aibă acordul a cel puţin jumătate plus unu din numărul proprietarilor care locuiesc efectiv în imobilele respective în ultimele 6 luni. Problemele care rezultă din formularea legii sunt următoarele: De ce este necesar ca proprietarul să locuiască efectiv în imobil de cel puţin 6 luni? Are proprietarul care nu locuieşte efectiv în imobil mai puţine drepturi decât aceia care locuiesc efectiv cel puţin 6 luni în respectivul imobil?
Prin impunerea primei condiţii, de a locui efectiv în imobil, se aduce atingere articolului 16 alin.1 din Constituţia României, care prevede că “Cetăţenii sunt egali in faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Egalitatea cetăţenilor în faţa legii presupune ca acelaşi tratament să fie aplicat tuturor persoanelor în cauză, în condiţii identice. În cazul de faţă, prin Legea nr. 20/2006, acelaşi tratament se aplică atât persoanelor care au participat la procesul decizional care a avut ca finalitate montarea camerelor de supraveghere, cât şi persoanelor care nu au avut posibilitatea legală de a participa la acest proces decizional, cum este cazul reclamantului, soluţie care nu se încadrează în spiritul şi litera Constituţiei.
Prin impunerea celei de a doua condiţii, anume de a locui efectiv în imobilul respectiv începând cu cel puţin 6 luni în urmă, se limitează şi mai mult numărul persoanelor care pot participa la un proces decizional, cu consecinţe majore asupra locatarilor blocului respectiv. Practic, prin aceste limitări ale persoanelor care pot participa la procesul decizional, se micşorează numărul minim de voturi care trebuie întrunit pentru obţinerea unei majorităţi, putându-se ajunge în situaţia în care minoritatea, reprezentată de locuitorii efectivi pentru cel puţin 6 luni, să decidă pentru majoritate,  ipoteză care nu caracterizează un stat de drept, democratic şi social, valori supreme, intangibile ale statului, consacrate în chiar art. 1 al Constituţiei: ‘’România este stat de drept, democratic şi social”.
Excluderea persoanelor juridice care au sediul în blocul respectiv de la luarea deciziei, încălcă articolul  8 din CEDO, care, referindu-se la dreptul oricărei persoane la domiciliu, nu distinge între persoana fizică şi cea juridică, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă (“ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”). Interpretând a fortiori această prevedere, rezultă că articolul 8 conferă o poziţie egală persoanelor fizice şi a celor juridice. M.P., proprietarul salonului de masaj, nu a putut să decidă, alături de locuitorii efectivi pentru cel puţin 6 luni ai blocului, dacă să se instaleze sau nu un sistem de camere video conectat la sistemul de supraveghere al politiei. Luând în considerare şi faptul că reclamantul petrece 8 ore pe zi în acel imobil, o decizie de asemenea importanţă îi poate afecta interesele. Din aceste motive  considerăm că s-a produs o încălcare a articolului 8 din C.E.D.O., încălcare prin care reclamantul, nefiind contactat, a fost prejudiciat.
Totodată, prin aceste limitări se încalcă flagrant şi art. 44 alin. (2) din legea fundamentală, care garantează şi ocroteşte proprietatea privată, în mod egal, indiferent de titular. Din formularea textului constituţional, putem observa că, atât proprietarii persoane fizice, cât şi cei persoane juridice, se bucură de aceeaşi protecţie juridică, fără vreo condiţionare suplimentară, legată de “locuirea efectivă” în imobilul aflat în proprietate. Astfel, prin excluderea posibilităţii persoanelor juridice, care au sediul în blocul respectiv, să-şi exprime prin vot opinia, se aduce atingere dreptului de proprietate.
În cele ce urmează, am dori să punem accentul pe faptul că montarea unor camere de supraveghere în bloc afectează şi dreptul la viata intimă a clienţilor salonului de masaj în proprietatea lui M.P. Decizia de a monta camerele de supraveghere se ia de către proprietarii care locuiesc efectiv acolo de cel puţin 6 luni, pentru care scara blocului reprezintă spaţiu privat. Dar aici trebuie avut în vedere şi faptul ca această decizie afectează şi persoanele care intră în scara blocului, fără a avea caracterul de proprietar, persoane pentru care scara blocului reprezintă spaţiu public, cum este cazul clienţilor salonului de masaj. Orice drept presupune şi o obligaţie, la fel, dreptul la viaţă intimă presupune obligaţia titularului de a îşi apăra acest drept. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a prevăzut în lege obligaţia celor care îşi montează sisteme de supraveghere de a înştiinţa public, prin avertismente şi marcaje specifice, faptul că respectivul loc este supravegheat, persoanele nu au cunoştinţă de faptul că în bloc sunt instalate camere de  luat vederi, conectate la sistemul de supraveghere al poliţiei, implicit nu au cum să gestioneze situaţia în aşa fel încât să îşi poată apăra dreptul la viaţă intimă, familială şi privată. În cazul în care o persoană “merge pe stradă ştie foarte bine, prin forţa lucrurilor, că va fi văzută de orice altă persoană aflată în acest loc public.  Însa această atitudine nu este adoptată de o persoană care îşi aşteaptă rândul la coadă, pentru a se relaxa, printr-un masaj.
O altă consecinţă negativă a montării unor camere conectate la sistemul de supraveghere al poliţiei, este accesul permanent al autoriăţilor la informaţiile înregistrate de camerele video din bloc. De observat este faptul că această măsură are un caracter permanent, caracter care ar putea duce la un abuz din partea autorităţilor. Deşi art. 53 nu precizează expres, restrângerea exerciţiului unor drepturi nu poate deveni o regulă în conduita unui legiuitor democratic . De asemenea, având caracterul unei măsuri cu caracter excepţional, această măsură trebuie sa aibă şi un caracter temporar.  În spiritul Constituţiei, autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi numai dacă nu există nicio altă soluţie pentru a salvgarda valori ale statului democratic  ce altfel ar fi puse în pericol . O consecinţă directă este că odată ce acele valori ale statului, care nu ar fi putut fi protejate decât prin luarea măsurii de restrângere a exercitiului acestui drept, nu mai sunt în pericol şi măsura de restrângere ar trebui să înceteze. Acest lucru nu se întâmpla în cazul de faţă. Prin art. 5 al legii 20/2006 se restrânge cu caracter permanent exerciţiul dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, consacrat în articolul 26 din Constituţia României, precum şi al dreptului la proprietate privată, consacrat în articolul 44 din Constituţia României, iar o asemenea măsură nu poate fi considerată nici în litera, nici în spiritul Constituţiei României.

IV. Excepţia de neconstituţionalitate privind articolul 10 din Legea 20/2006       
Domnul M.P., autorul sesizării excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că art. 10 din Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr.93 din 2 aprilie 2006, referitor la obligaţia operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor (adresă, CNP, loc de muncă) de servicii tip pre-pay încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată al său şi al clienţilor săi.
Referitor la legea specială nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21.11.2008, dar şi cu privire la decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009 care a statuat că legea nr. 298/2008 este neconstituţională, reţinem că, având acelaşi obiect de reglementare ca şi legea criticată, acest act normativ încalcă dreptul la viaţă privată (art. 26, alin.1 “ Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”) şi secretul corespondenţei (art. 28 “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.”) garantate de Constituţie.
Secretul corespondenţei, reglementat de art.28 din Constituţie, include în sfera sa şi protecţia asupra datelor de trafic şi de localizare a persoanelor care poartă corespondenţă. Această protecţie este grav încălcată, atât prin legea mai sus criticată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi prin Legea nr. 298/2008, declarată ulterior neconstituţionala, care, prin art. 1 “stabileşte obligaţia furnizorilor de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, pentru punerea acestora la dispoziţia autorităţilor competente în scopul utilizării în cadrul activităţilor de cercetare, de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor grave.”, iar prin art. 2, legea stabileste ca “se aplică datelor de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi juridice, precum şi datelor conexe necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului înregistrat.”
Drepturile pretinse a fi încălcate, în opinia autorului excepţiei, sunt drepturi personale nepatrimoniale, complexe, elementul comun al acestora constând în spaţiul intim de exercitare la nivelul fiecărei persoane. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie beneficiază de recunoaştere unanimă şi protecţie internaţională, astfel cum rezultă din art.12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din art.17 al Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice, din art.8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi din art.26 al Constituţiei României. Dreptul la respectarea vieţii intime implică în mod necesar şi secretul corespondenţei, fie că această componentă este expres menţionată în cuprinsul aceluiaşi text al art.8 din Convenţie, fie că este reglementată distinct, cum este cazul art.28 din Constituţie.
Aşa cum a afirmat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, “corespondenţa”, în sensul art. 8 al Convenţiei, înseamnă toate situaţiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar fi, pe orice suport, un mesaj sau o idee;  ea cuprinde atât comunicarea scrisă, cât şi cea telefonică sau pe cale radio-telefonică, iar, în zilele noastre, trebuie să adăugăm şi comunicarea prin mijloace electronice. Ingerinţa statului în exerciţiul acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale a comunicării de orice fel. Dacă documentele sau mesajele care fac obiectul comunicării n-au plecat de la expeditor sau au ajuns la destinatar, ingerinţa statului în sesizarea lor ar putea ţine de nerespectarea dreptului la viaţă privată. 
Mai mult, Curtea a arătat că prerogativa realizării unor interceptari ale comunicaţiilor telefonice, exercitată, prin definiţie, în cel mai strict secret, comportă nu numai riscul de a afecta consecinţe prejudiciabile pentru o anumită persoană, ci poate avea consecinţe prejudiciabile pentru societatea democratică în ansamblul ei. De aceea, ingerinţa în dreptul la corespondenţa pe care o asemenea prerogativă o presupune nu ar fi considerată conformă dispoziţiilor Convenţiei, decât dacă este însoţită de toate garanţiile necesare împotriva folosirii ei excesive.
În plus, în conformitate cu principiile de limitare exprimate în jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei, 1978, sau cauza Dumitru Popescu împotriva României, 2007, actul normativ care reglementează măsuri de natură să producă ingerinţe în exercitarea dreptului la viaţă privată şi de familie, la corespondenţă şi liberă exprimare trebuie să conţină garanţii adecvate şi suficiente pentru a proteja persoana de eventualul arbitrar al autorităţilor statale.
S-ar presupune că aceste reglementări ar veni „în scopul prevenirii şi contracarării ameninţărilor la adresa securităţii naţionale” şi că,” organele de stat cu atribuţii în acest domeniu pot avea acces, în condiţiile stabilite prin actele normative ce reglementează activitatea de realizare a securităţii naţionale, la datele reţinute de furnizorii de servicii şi reţele publice de comunicaţii electronice.”   Dar, legiuitorul nu defineşte ce se înţelege prin „ameninţări la adresa securităţii naţionale”, astfel că, în lipsa unor criterii precise de delimitare, diverse acţiuni, informaţii sau activităţi obişnuite, de rutină, ale persoanelor fizice şi juridice pot fi apreciate, în mod arbitrar şi abuziv, ca având natura unor astfel de ameninţări. Destinatarii legii pot fi incluşi în categoria persoanelor suspecte fără a cunoaşte acest lucru şi fără a putea preveni, prin conduita lor, consecinţa aplicării rigorilor legii, fapt ce înlatură prezumţia de nevinovaţie, denigrând demnitatea persoanei, şi putând genera abuzuri sub aspectul folosiriii informaţiilor de către organele abilitate.
Este unanim recunoscut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure că drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea efectivă a drepturilor. Obligaţia legală care impune reţinerea  datelor cu caracter personal instituită de legea criticată transformă însă excepţia de la principiul protejării efective a dreptului la viaţă intimă şi liberă exprimare într-o regulă absolută.
Cu referire la calitatea legii, prin articolul 10 din Legea nr. 20/2006 se prevede obligaţia utilizatorilor de servicii tip pre-pay să îşi dea datele personale de identificare. Consecinţa acestei măsuri ar fi posibilitatea unei urmăriri în timp real a utilizatorilor de servicii de tip pre-pay fără a se condiţiona însă această urmărire de existenţa unor motive, fără a se limita această posibilă urmărire la anumite subiecte de drept sau alte limitări care să înlăture un eventual abuz din partea autorităţilor publice. Nu considerăm necesară o identificare a utilizatorilor de cartele de tip pre-pay într-un regim similar cu cel al abonamentelor, deoarece în cazul abonamentelor se justifică necesitatea solicitării de către operatorii de telefonie mobilă a datelor personale în virtutea raportului juridic care există între ei si abonat. Furnizarea datelor abonatului sunt obligatorii pentru facilitarea serviciilor de telefonie mobilă în scopul facturării, eventualelor notificări, etc. Faţă de cazul abonamentelor, unde plata se realizează prin prestaţii succesive, în temeiul unui contract, în cazul cartelelor pre-pay, unde plata se realizează dintr-o dată (uno ictu), fără vreun încheierea vreunui contract de prestări servicii, nu justifică predarea datelor personale. Astfel că art. 10 din legea criticată nu oferă nicio garanţie privind obligaţia operatorilor de telefonie mobilă de a solicita datele utilizatorilor şi nici nu prevede scopul final în virtutea căruia aceste date să fie stocate.
Faţă de legea criticată, în acest context de exemplu, dispoziţiile art.91¹ din Codul de procedură penală respectă caracterul de excepţie al interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video, acestea fiind permise în anumite condiţii stricte, de la momentul obţinerii autorizaţiei motivate a judecătorului, pentru o perioadă limitată de timp şi care nu poate depăşi, în total, pentru aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă 120 de zile, dacă  sunt  date  ori  indicii  temeinice  privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Aceste dispozitii respectă pe deplin exigenţele principiului proporţionalităţii, atât în privinţa întinderii măsurii de limitare a dreptului, cât şi sub aspectul încetării ei imediat ce au dispărut cauzele determinante.
Aceste stocări de date nu au doar ca efect identificarea persoanei care transmite un mesaj, o informaţie, prin orice mijloc de comunicare, dar şi a destinatarului acelei informaţii. Persoana apelată este astfel expusă sub aspectul reţinerii datelor ce ţin de viaţa sa privată, independent de un act sau o manifestare proprie de voinţă, ci numai în funcţie de comportamentul unei alte persoane – a apelantului , ale cărei acţiuni nu i le poate cenzura pentru a se proteja împotriva relei sale credinţe sau a intenţiei de şantaj, hărţuire etc. Deşi este un subiect pasiv în relaţia de intercomunicare, persoana apelată poate deveni, fără voinţa sa, suspectă din perspectiva rigorilor sub care autorităţile statului îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală. Or, din acest punct de vedere, ingerinţa în viaţa intimă a persoanei, reglementată de legea criticată, apare ca fiind excesivă.
Această operaţiune priveşte în egală măsură pe toţi destinatarii legii, indiferent dacă au săvârşit sau nu fapte penale sau dacă sunt sau nu subiectul unor anchete penale, ceea ce este de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să transforme a priori toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice sau de reţele publice de comunicaţii în persoane susceptibile de săvârşirea unor infracţiuni de terorism sau a unor infracţiuni grave. Legea criticată, având o largă sferă de aplicabilitate – practic, asupra tuturor persoanelor fizice şi juridice utilizatoare ale serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului de tip pre-pay, astfel că nu poate fi considerată ca fiind conformă prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la garantarea drepturilor la viaţă intimă, la secretul corespondenţei şi la liberă exprimare.


V. Excepţia de neconstituţionalitate privind articolul 15 din Legea 20/2006   
Articolul 15 al Legii nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006, prevede obligaţia producătorilor de monitoare TV şi televizoare de a integra în ecran o mini-cameră de supraveghere care poate fi activată de către operatorii de cablu la solicitarea procurorului şi poate fi conectată la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei, conform articolului 20 din aceeaşi lege.
Considerăm că aceaste norme încalcă prevederile articolului 26 din Constituţia României, potrivit căruia : “(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.  (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” De asemenea, considerăm că este încălcat şi articolul 27, alin 1 :” (1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau ramâne în domiciliul ori în reşedinta unei persoane fără învoirea acesteia”, dar şi articolul 44 alin. (1) care prevede că :”  Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
Masajul reprezintă din punct de vedere medical ansamblul de tehnici care utilizează mâinile (frământare, petrisaj, presiuni, vibraţii etc.) şi se exercită pe diferite parţi ale corpului în scop terapeutic. Un masaj medical este prescris de către medic şi ţine de experienţa exclusivă a maseurului, kinetoterapeutului.
Conform Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor, aceştia au dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi la viaţa privată a pacientului. Astfel conform art. 21,toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia. Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres . În plus, art. 25 prevede că  orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care aceasta imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu consimţământul pacientului. Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.
Prin montarea de camere video în spaţiul unde se realizează procedurile masajului se încalcă dreptul la viaţă privată al clienţilor salonului de masaj, aceştia putând manifesta un comportament constrâns de imprevizibilitatea declanşării procedurii de supraveghere a politiei.
Articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului consacră dreptul la respectarea vieţii private, familiale, a domiciliului si a corespondenţei persoanei, nefiind permis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură, care într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătătii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
În acelaşi spirit şi aproape aceiaşi termeni, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prin art. 17, prevede că : „1. Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa,nici la atingeri ilegale aduse onoarei si reputaţiei sale. 2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.
Coroborând aceste articole cu articolul 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, conform căruia „nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală,în familia sa, în domiciul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii unor astfel de imixtiuni sau atingeri ” si cu articolul 26 din Constituţia României, modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, care prevede că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată ”, se poate trage concluzia că pot exista clauze derogatorii permanente, care au ca scop general apărarea instituţiilor democratice, prin protejarea drepturilor altor persoane şi prin protejarea ordinii publice .
În cazul de faţă, considerăm că măsura montării de mini-camere de supraveghere ce pot fi activate de operatorii de cablu la solicitarea procurorului şi care pot fi conectate la sistemul centralizat de supraveghere al poliţiei  nu reprezintă o măsură necesară  în societatea românească, ci reprezintă o formă de constrângere a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată a cetaţenilor. Supravegherea video reprezintă o ameninţare şi în ceea ce priveste protecţia datelor personale, întrucât accesul la aceste imagini, care împreună constituie informaţii cu caracter personal, reprezintă o ameninţare la adresa protejării datelor  personale şi private.
Articolul 15 prevede obligaţia producătorilor de monitoare TV şi televizoare de a integra în ecran o mini-cameră de supraveghere. În acest context, toate subiectele de drept, indiferent de situaţie ar putea fi urmărite. Nu se prevede absolut nicio limitare în operarea acestor camere de supraveghere, iar consecinţa directă ar putea fi ca nici autorităţile publice sau operatorii de cablu să nu întâlnească vreo limitare în folosirea abuzivă a lor. În acest sens, considerăm că legea lasă o mult prea mare putere de apreciere autorităţilor publice.
Noţiunea de domiciliu are sensuri diferite în funcţie de ramura de drept în care este utilizată. Astfel în dreptul privat, prin domiciliu se înţelege „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică ”. Dreptul public utilizează această noţiune într-o accepţiune mai largă, cuprinzând atât noţiunea de domiciliu din dreptul civil, noţiunea de reşedinţă, cât şi pe cea de sediu al persoanei juridice.  Instanţa europeană a extins noţiunea de domiciliu la locul unde o persoană îşi desfasoară activitatea profesională, iar recent ea a decis că, în anumite limite, noţiunea de domiciliu în sensul art. 8, poate privi sediile şi agenţiile unei societăţi comerciale.
 
Având în vedere că domnul M.P. deşi nu locuieşte peste noapte în apartamentul unde se află salonul de masaj, dar petrece acolo 8 ore pe zi, având în acel loc şi sediul societăţii comerciale al cărei reprezentant este, constatăm că în această situaţie suntem în ipoteza sensului  larg al noţiunii de domiciliu, aşa cum a fost el statuat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Observăm astfel că prin articolele 15 şi 20 ale legii contestate, se realizează o încalcare a articolului 27 privind inviolabilitatea domiciliului, din Constituţia României.

VI. Excepţia de neconstituţionalitate cu privire la articolul 20 din legea 20/2006
Articolul 20 menţionează că aceste camere de supraveghere pot fi activate la solicitarea procurorului. Curtea a statuat deja că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerinţa de a fi independenţi faţă de puterea executivă .
Acestă concepţie este afirmată şi de articolul 132 din Constituţie, care prevede că: “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii,al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiţiei”. Singura autoritate care ar trebui să aibă competenţa de a solicita activarea mini-camerelor ar trebui să fie instanţa judecătoarească, în baza caracterului independent, inamovibil şi imparţial pe care îl au judecătorii. Considerăm că prin această soluţie se încalcă principiul teoriei separaţiei şi a echilibrului puterilor în stat,  principiu consacrat expresis verbis în articolul 1 din Constituţia României, deoarece permite, indirect, executivului să dispună o măsură care ţine de competenţa organului jurisdicţional.
De asemenea, din raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor, se poate considera deficitar acest articol 20 din Legea nr. 20/2006, deoarece nu este prevăzut un control a priori al autorizaţiilor date de procuror.  Consecinţa lipsei acestui control este că persoanele care, fără a fi informate de faptul ca sunt supravegheate prin camerele video instalate în televizoare, nu au posibilitatea de a face recurs în faţa unei instanţe. Mai mult decât atât, nu este prevăzută nici posibilitatea unui control a posteriori al temeiniciei interceptării din partea unei autoritatăţi independente şi imparţiale. Aşadar, i se dă Ministerului Public o deplină aptitudine de a aprecia când o asemenea măsură este necesară şi de a acţiona în consecinţă, fără a fi posibil un control a priori sau a posteriori.

În acest sens, vă rugăm să constataţi că art. 5, art. 15 şi art. 20 din prezenta lege nu respectă prevederile consacrate în Constituţia României şi următoarele acte internaţionale-Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, acte internaţionale la care România este parte.

Onorată instanţă,
În considerarea argumentelor expuse mai sus vă solicităm admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a articolelor 5, 10, 15, 20 din Legea nr. 20/2006, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 93 din 2 aprilie 2006.

Pledoarie realizată de:

Astănoaei Oana-Daniela (Grupa 112)

Păcăleanu Adriana-Elena (Grupa 111)

Ţărăscu Bianca Aurelia Elena (Grupa 111)

Vişinescu Ionuţ-Gabriel (Grupa 112)

Onorată Curte,

Stimat auditoriu,

În calitate de reprezentanţi ai aeroportului Henri Coandă, susţinem următoarea pledoarie, prin care solicităm respingerea excepției de neconstituţionalitate a prevederilor legale în temeiul cărora accesul reclamantei A.I. și al fiului său la bordul aeronavei a fost restricţionat. Considerăm că excepția ridicată este neîntemeiată.

În pledoaria noastră vom demonstra că reclamantei nu i s-a aplicat un tratament discriminatoriu și că nu i-au fost încălcate drepturile invocate de către aceasta.

I. Inexistența unui tratament discriminatoriu față de reclamanta A.I.

Controlul de securitate reprezintă o măsură obligatorie, aplicabilă tuturor persoanelor care vor să călătorească cu un mijloc de transport aerian și o măsură preventivă pentru asigurarea siguranței cetățenilor la bordul aeronavei. Dacă o persoană ar fi exceptată de la aplicarea acestei măsuri de securitate, ar reprezenta o discriminare în raport cu celelalte persoane obligate a se supune controlului de securitate.

În cazul de față, elementele pentru existența unui tratament discriminatoriu față de reclamanta A.I. nu sunt întrunite. Discriminarea presupune existența unui tratament diferențiat în situații egale, fără o justificare obiectiv rezonabilă și fără o proporționalitate între scopul urmărit și mijlocul folosit.

În primul rând, nu putem vorbi despre existența unui tratament discriminatoriu pentru că regula o reprezintă tocmai supunerea tuturor pasagerilor controlului de securitate.

În al doilea rând, situația egală o reprezintă faptul că toate persoanele, indiferent de apartenența lor religioasă, trebuie să treacă prin filtrele de securitate, fără excepție.

În al treilea rând, este evident că restrângerea dreptului la libera circulație se face în condițiile articolului 53 din Constituția României, această măsură asigurând apărarea securității naționale, fiind prevăzută și de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ca necesară într-o societate democratică. Supunerea reclamantei A.I la controlul aeroportuar poate fi calificată drept o măsură pentru asigurarea securității naționale. Conform articolului 1 alin. (1) din Legea Securităţii Naţionale, “prin securitate naţională se înţelege totalitatea politicilor formulate şi procesul de aplicare a acestora în scopul menţinerii integrităţii statului, a protecţiei populaţiei, a drepturilor cetăţenilor, a mediului înconjurător şi a asigurării stării de legalitate şi stabilitate prin utilizarea instrumentelor politice, economice, diplomatice cât şi militare.”

Nesupunerea reclamantei la controlul aeroportuar naște suspiciuni în privința comportamentului acesteia la bordul avionului, putând avea consecinţe pentru siguranţa celorlalţi pasageri și a personalului aeronautic civil navigant și nenavigant, astfel încât cazul de față poate fi considerat un risc la adresa securității naționale.

Articolul 2 al Legii Securității Naţionale dispune: “constituie un risc la adresa securităţii statului român, prin conţinutul său dat de ameninţare, vulnerabilitate şi impact, orice acţiune sau situaţie, care produce sau ar putea genera efecte, pe cale naturală sau umană, apreciabile direct prin experienţă sau evaluate indirect prin probabilităţi, care ar modifica în vreun fel situaţia anterioară producerii evenimentului, caracterizată de stabilitate, legalitate şi normalitate.”

Un alt argument pentru care tratamentul aplicat reclamantei A.I nu este discriminatoriu îl reprezintă proporționalitatea existentă între scopul urmărit, respectiv asigurarea siguranței pasagerilor aeronavei și mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop, precum identificarea, scanarea și controlul corporal. Aceste mijloace asigură ordinea şi securitatea la nivelul aeronavei, cât şi a teritoriului naţional şi internaţional, implicit exercitarea deplină a dreptului la libera circulație, la viaţă şi integritate corporală a celorlalte persoane. Existența normelor comune la nivel european în domeniul securității aviației civile şi al libertăţii de circulaţie, respectiv Directiva 2004/38/CE și Regulamentul nr. 300 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2008 privind norme comune în domeniul securității aviației civile, relevă importanța deosebită pe care o reprezintă problema siguranței persoanelor la nivel global. Necesitatea aplicării unor măsuri comune la nivel european s-a accentuat datorită înmulțirii atacurilor teroriste din ultimii ani. Conform unui studiu realizat de Centrul Național Antiterorism din S.U.A, în anul 2010 au existat 14.971 de morți la nivel global în urma incidentelor teroriste. În practică, toate aceste incidente au dus la suplimentarea și intensificarea măsurilor de securitate.

II. Libertatea de circulație

Libertatea de circulaţie este recunoscută oricărei persoane, indiferent dacă este cetăţean al statului român, străin ori apatrid. Astfel, orice măsură luată cu intenția de a împiedica ori de a restrânge dreptul unei persoane să circule liber, constituie o încălcare a articolului 2 al Protocolului 4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se supună unor reguli și condiţii, stabilite de lege şi de convenţiile internaţionale, care urmăresc ocrotirea unor valori sociale, a drepturilor omului și libertăţilor fundamentale, dar şi a securităţii naţionale, a siguranţei publice, prevenirea infracţionalităţii, a apărării ordinii şi moralei publice, precum şi respectarea drepturilor altora. Aşadar, libertatea de circulaţie poate, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

Drepturile altei persoane

Prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele ale Constituției României nu pot fi aplicate de o aşa manieră încât să aducă atingere drepturilor şi libertăţilor garantate altor persoane. Prin urmare, restrângerea dreptului la libera circulaţie este licită şi se justifică atunci când exerciţiul respectivului drept atinge drepturile altor persoane. Aproape toate drepturile stabilite prin Convenţie şi prin art.2 din Protocolul nr. 4 sunt afectate de clauze limitative.

Faptul că pasagerei de cetăţenie română A.I i s-a interzis accesul la bordul aeronavei nu constituie o ingerinţă nejustificată în realizarea dreptului la liberă circulaţie, deoarece raţiunile pentru care s-a luat această măsură sunt întemeiate pe articolul 53 din Constituţia României şi pe ideea că dreptul unei persoane este absolut până în momentul în care atinge dreptul altei persoane. Această restrângere s-a realizat în temeiul legii, având ca scop legitim apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, precum şi protejarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Siguranța națională

Prin siguranță națională înțelegem acele valori esențiale, fundamentale ale statului, precum și integritatea sa teritorială ori suveranitatea acestuia.

Legea 51/1991 defineşte siguranţa naţională ca starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie. De asemenea siguranţa naţională se realizează prin cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe ce pot aduce atingere drepturilor și libertăţilor cetăţenilor. Măsurile de siguranţă aeroportuare au caracter preventiv, iar sustragerea reclamantei de la un control de securitate, prevăzut de lege ca obligatoriu, constituie atât o încălcare a legii, cât şi un motiv de suspiciune al autorităţilor faţă de motivaţia acestui act. Deşi se prezumă că A.I. este o persoană de bună-credinţă, în chestiuni de siguranţă naţională, această prezumţie nu poate fi suficientă. În caz contrar s-ar naşte o practică periculoasă, cu efecte dăunătoare pentru siguranţa persoanelor şi pentru ordinea și siguranţa publică.

Ordinea publică

Protejarea ordinii publice este un motiv important pentru a justifica restrângerea temporară a unor drepturi, precum dreptul la libera circulaţie. Dacă persoanei de cetăţenie română, indiferent de motivaţie, i s-ar permite accesul fără a fi supusă controlului de securitate, atunci ordinea public ar fi perturbată, prin încălcarea legii.

Referitor la restrângerea unor drepturi ca “măsură necesară într-o societate democratică”1, Curtea a stabilit că, pentru a fi compatibilă cu Convenţia, aceasta trebuie să corespundă unei “nevoi sociale presante” și să fie “proporțională cu scopul legitim urmărit”. 2

Legea siguranţei naţionale dispune la art. 15 că, în situaţiile în care se impune înlăturarea unor pericole, se pot lua măsuri de restrângere a unor drepturi, deci, în particular şi a dreptului la circulaţie. Înlăturarea unui pericol poate reprezenta o măsură foarte greu de realizat, dacă nu se iau măsuri reale şi eficiente de prevenire a acestuia, iar controlul de securitate este una dintre măsurile preventive de înlăturare.

De altfel, din jurisprudenţa Curţii, reţinem că “pe un aeroport, atâta vreme cât un pasager rămâne în incinta lui, el se află supus oricărei operaţiuni de control”3.

Un alt caz de reper în jurisprudenţa CEDO este El Morsli vs Franţa, în care Curtea consideră că măsura securităţii vizează cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de art.9 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv garantarea siguranţei publice sau protejarea ordinii. Referitor la faptul de a ști dacă această ingerinţă este necesară într-o societate democratică, Curtea apreciază că astfel de măsuri sunt necesare securităţii publice.

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, s-a conturat principiul egalităţii de tratament, văzut ca un pilon esenţial în realizarea efectivă a liberei circulaţii a persoanelor. Pentru ca persoanele să fie tratate egal, trebuie să li se aplice aceleași reguli, fără discriminare şi fără abatere. Or, scutirea unei persoane de la obligaţia de a fi supusă controlului de securitate, pe considerente religioase sau de orice altă natură, constituie discriminare.

III. Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică

Reclamanta invocă încălcarea mai multor drepturi prevăzute de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, printre care și dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și psihică.

Art. 22 din Constituția României garantează dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanelor, nimeni neputând fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

Reclamanta trebuie să facă dovada unor efecte negative, consecință a percheziționării de către personalul de securitate de control, acesta acţionând în conformitate cu reglementările punctului 4 din anexa Regulamentului 2320 din 2002 al Parlamentului European și al Consiliului de instruire a unor norme comune în domeniul siguranței aviației civile, care precizează că, înainte de îmbarcare, pasagerii trebuie să fie verificați pentru a se preveni introducerea unor articole interzise în zonele de securitate cu acces restricționat și la bordul aeronavelor.

Controlul corporal este cerut ca urmare a apărării siguranței naționale și pentru intensificarea unor măsuri de securitate la nivel european, dar și internațional în conformitate cu Convenția de la Chicago din 1944 la care România a devenit parte prin Decretul nr. 194/1965, Convenție care în art.13 intitulat ”Reglementări privind intrarea și ieșirea” menționează următoarele: “Legile şi regulamentele unui Stat contractant care reglementează pe teritoriul său intrarea sau ieşirea pasagerilor, echipajelor sau mărfurilor transportate de aeronave, cum sunt legile şi regulamentele privind formalităţile de intrare, de ieşire, de imigrare, de paşaport, vamale şi de carantină, trebuie respectate de pasageri şi echipaje sau cu privire la mărfurile menţionate mai sus, la intrare, la ieşire sau în limitele teritoriului”.

Astfel, respingem din start existenţa unui tratament inuman și degradant în acest caz, tratamentele inumane fiind acte săvârșite cu intenția de a cauza suferințe intense victimei.

Curtea Constituțională a României a statuat că, în situația în care o anumită limitare a integrității fizice a persoanei este necesară pentru garantarea cel puțin la același nivel a altor drepturi fundamentale sau pentru protejarea unor alte valori deopotrivă de importante pentru societatea organizată în stat, se poate recurge la restrângerea exercițiului acestui drept, realizată numai prin lege în condițiile art.53 din Constituție.

Personalul de securitate și control a acționat în conformitate cu legea, nefavorizând și nediscriminând niciun pasager, tuturor aplicându-li-se același tratament în cazul în care scanerul corporal detectează metale în posesia călătorilor, toate persoanele fiind supuse percheziției corporale în acest caz. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că măsura prevăzută de lege prin care obligă un practicant al religiei sikh să își dea jos turbanul este una legitimă, care vizează securitatea publică4. Prin analogie, putem aplica decizia Curții și în cazul reclamantei A.I., care refuză înlăturarea vălului musulman, măsură cerută de agentul de securitate.

În consecință, reclamantei nu i s-a încălcat dreptul la integritate fizică și psihică, atâta timp cât autoritățile au acționat în conformitate cu prevederile legale, fără nicio discriminare în aplicarea măsurilor de securitate necesare într-o societate democratică.

IV. Dreptul la viața privată, intimă și familială. Dreptul la identitate şi la propria imagine

Dreptul la identitate este unul din aspectele ce țin de viața privată a unei persoane, alături de dreptul la viață familială și dreptul la propria imagine.

Reclamanta A.I. susține încălcarea dreptului la viață privată, intimă și familială deoarece a fost nevoită să treacă prin scanerele de securitate.

Reclamanta invocă, printre altele, încălcarea dreptului la identitate şi la propria imagine, ca o consecință a faptului că a fost supusă controlului de securitate prin intermediul scanerului corporal, însă nu putem reține acest aspect câtă vreme mijloacele tehnice existente permit estomparea feței și a unor părți ale corpului care nu trebuie supuse analizei aprofundate pentru stabilirea absenței articolelor interzise.

Dreptul la identitate

Identitatea minorităților religioase constituie o valoare fundamentală a statului român, recunoscută și protejată prin lege. Constituția României consacră în art. 6 alin. (2) dreptul la identitate, potrivit căruia: “Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.” Însă, membrii acestor comunităţi, în afirmarea identităţii lor culturale şi religioase, nu trebuie să aducă atingere drepturilor altora şi intereselor generale ale societăţii.

În speţă, nu putem vorbi despre o încălcare a dreptului la identitate, deoarece, prin controlul de securitate, realizat de personalul aeroportului, nu s-a facut nicio distincție între pasageri, nu s-a făcut nicio discriminare, dar ca, orice persoană, reclamanta A.I. era obligată să respecte normele de control, stabilite prin lege. Acest drept nu a fost prejudiciat, cererea de înlăturare a vălului și de efectuare a controlului, făcându-se cu respectarea articolului 53 din Constituție, respectiv pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice.

Dreptul la propria imagine

Referitor la măsura prin care se asigură securitatea națională, respectiv trecerea prin scanerele corporale, vom reține ca aceasta este folosită în mai multe state ale Uniunii Europene printre care amintim: Regatul Unit, Țările de Jos, Franța și Italia. Comisia Europeană a emis la data de 15 iunie 2010 o comunicare prin intermediul căreia analizează utilitatea scanerelor corporale în aeroporturile din UE, la cererea Parlamentului European și a statelor membre. Ca urmare a tentativei teroriste de a utiliza explozibili în zborul Amsterdam-Detroit din 25 decembrie 2009, scanerele corporale sunt folosite din ce în ce mai mult, fiind în stadiu de probă în mai multe state membre. Raportul publicat în 2010 subliniază că această metodă de control de securitate reprezintă o posibilitate reală de creștere a nivelului de securitate în ceea ce privește pasagerii.

În S.U.A. aproximativ 80% dintre statele federale folosesc scanere corporale în aeroporturi ca o măsură de protecție împotriva terorismului.

În speță, reclamanta A.I. susține că accesul său și al fiului ei în aeronavă a fost condiționat de obligarea sa la efectuarea controlului prin scanerul corporal și al controlului amănunțit. În legătură cu efectuarea controlului prin intermediul scanerelui corporal reținem următoarele: având în vedere împrejurarea că reclamanta efectua zborul cu destinația Boston, măsura este una întemeiată. Statele Unite ale Americii acceptă un pasager dintr-o altă țară doar dacă acesta a fost supus unor măsuri complexe de securitate, decizie ce a fost luată în urma atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001. Prin urmare, dacă nu se respectă această cerinţă, accesul pe teritoriul oricărui stat american este interzis.

În conformitate cu prevederile vizând comunicarea Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind utilizarea scanerelor de securitate în aeroporturile din UE, reținem că
în momentul în care un scaner de securitate nu detectează nimic asupra unei persoane, nu mai sunt necesare, în principiu, alte controale.

În prezent, ca urmare a ineficienței porților pentru detectarea metalelor, operatorii de control trebuie să execute controale corporale manuale complete pentru a obține rezultate comparabile. Putem deduce că în cazul în care se detectează obiecte interzise asupra viitorului pasager este necesar un control mai amănunțit, așa cum se întâmplă și în situația de față.

În aceeași comunicare a Comisiei se aduce în discuție și dreptul la egalitate și interzicerea discriminării. Se statuează că standardele de operare trebuie să asigure faptul că pasagerii cărora li se solicită să se supună unei scanări de securitate nu sunt aleși pe baza unor criterii precum sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, religie sau credință5. Toți pasagerii sunt obligați să treacă prin filtrele de securitate.

Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată

Constituția României reglementează dreptul la viața intimă, familială și privată prin art. 26, conform căruia: „Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.” De asemenea, respectarea acestui drept este întărită și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la art. 8: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale. Nu este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituţie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Acest drept incumbă pentru stat anumite obligații, care presupun asigurarea respectului efectiv al vieții private. Indiferent de tipul acelor obligații, acestea trebuie să asigure realizarea unui just echilibru între interesele individuale și cele ale societății.6

Noţiunea de „viaţă privată” în sensul art. 8 al Convenţiei, este autonomă şi variabilă atât în raport cu persoana care apare ca titular, cât şi în timp. Astfel, întinderea dreptului la respectarea vieţii private este mai redusă, în măsura în care individul pune în contact viaţa sa privată cu viaţa publică. Într-o cauză, Comisia afirmă că „viaţa privată presupune viaţa care nu e consacrată unei activităţi publice şi la care terţii nu au, în principiu, acces” şi „încetează acolo unde individul intră în contact cu viaţa publică sau atinge anumite interese protejate.”

Este evident faptul că primează interesul general, motiv pentru care controlul de securitate realizat prin trecerea prin scaner are ca scop protecția tuturor pasagerilor împotriva oricăror atacuri.

În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăși comportă limite determinate de protecția celorlalți, a grupului social. Printre alte limitări, putem menționa măsurile de securitate impuse în aeroporturi pentru siguranța tuturor pasagerilor, măsuri realizate prin trecerea acestora prin scanerele de securitate, ca și în speța de față.

Comisia Europeană a decis că nu constituie o atingere a dreptului persoanei la imagine, ca aspect al vieții private, existența unor sisteme de video-supraveghere a unor locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private. Ca exemplu, putem menționa situația în care un agent de securitate exercită supravegherea unui anumit loc public printr-un sistem de televiziune cu circuit închis. Curtea a decis că, în principiu, nu există o ingerință în dreptul unei persoane la viața privată atunci când aceasta trece printr-o zonă supravegheată video, știind acest lucru7. Putem asemăna aceste cazuri cu speța noastră, relevând faptul că reclamanta și-a dat acordul pentru realizarea controlului, deci era informată asupra procedurii și a tehnologiei folosite.

Ingerința statală, menționată la art. 26 alineatul (2) din CEDO, potrivit căruia „Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”, trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit și să aibă un scop legitim.

V. Concluzii

De esența drepturilor omului este caracterul lor subiectiv. Dreptul unei persoane merge pana la granița drepturilor celorlalți. Acesta reprezintă un vechi principiu roman: neminem laedere. Astăzi, este una dintre îndatoririle fundamentale care se regăsesc în Constituție, mai exact la art. 57: “Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora”.

În cazul de față, libertatea religioasă nu este încălcată, așa cum invocă reclamanta A.I., măsura de securitate impusă de aeroport reprezentând o ingerința motivată de un interes legitim.

Libertatea religioasă nu face notă discordantă, art .53 din Constituția României și alin. (2) al art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevăzând expres şi limitativ împrejurările în care îi pot fi impuse limite.

Nesocotirea acestui aspect ar determina încălcarea unuia dintre principiile drepturilor fundamentale: egalitatea. Acesta este, în sine, unul dintre drepturile cele mai importante, fundamentul însusi al garantării drepturilor specifice omului,8 ca dovadă de progres din partea umanității. După ce multă vreme drepturile au fost acordate pe tot felul de criterii: avere, sex, religie etc., în prezent se militează pentru a se realiza o egalitate practică, teoretică şi efectivă. Tocmai de aceea, dacă admitem că reclamantei i-a fost încălcată libertatea religioasă, prin efectuarea unui control legal, din punct de vedere al egalității în drepturi s-ar comite o greșeală, aducându-se atingere în mod paradoxal acestui principiu. Aplicarea unui tratament diferit și sustragerea sa de la anumite proceduri pe care le cere controlul aeroportuar ar reprezenta de fapt o încălcare a egalității în drepturi în raport cu ceilalți cetățeni şi i s-ar acorda acesteia un privilegiu, aşadar o măsură neconstituțională potrivit art.16 din Constituție.

Unul dintre aspectele principale ale integrării unei anumite persoane într-o societate îl reprezintă respectarea legilor acelui stat, ca o condiție obligatorie, pentru ca statul să îi asigure exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale. Dacă de la normele sociale și morale un individ se poate sustrage alegând izolarea, excluzând astfel ipoteza adaptării la societatea respectivă, normele juridice au ca principală trăsătură obligativitatea, care se realizează prin forța de constrângere a statului. Reclamanta, fiind de cetățenie română şi implicit europeană, trebuie să se supună legislaţiei interne şi celei comunitare. Invocând libertatea religioasă, A.I. nu poate evita controlul care, pentru cetățenii români de alte religii este obligatoriu.

Reprezentanţii statului român, spre deosebire de cei francezi sau belgieni, care au luat măsuri legislative împotriva purtării vălului islamic în orice condiţii9, nu au avut intenţia de a limita purtarea vălului ca simbol religios, măsura particulara luată în acest caz, având ca scop o precisă identificare, fiind legitimă în raport cu securitatea națională și ordinea publică. Această îndepărtare a vălului care îi este cerută reclamantei nu este una cu caracter permanent și nu ar presupune descoperirea chipului în fața unui grup mare de oameni, ci doar pentru câteva secunde în fața agentului însărcinat cu realizarea controlului. Într-un alt caz dedus judecății în anul 2008, El Morsli v. France se referă şi la acest aspect. Femeia de relgie musulmană a invocat în acel caz o încălcare a art.9 al Convenției – Libertatea religioasă, dar si a articolul 8 – Libertatea de exprimare. Curtea a considerat că acea verificare a identității, ca măsură de securitate a unui consulat general, servește unui scop legitim, acela al ordinii publice, iar obligația femeii de a-și îndeparta vălul s-a realizat pe o durată foarte scurtă.

Pe de altă parte, dimensiunea externă a acestei libertăți fundamentale, care se referă la manifestarea religiei, poate fi subiectul unor limitări conform art. 9 alin (2)10. Măsurile de restrângere la care se referă atat CEDO cât si Constituția României vizează libertatea de manifestare a anumitor practici și ritualuri care încalcă drepturile și libertățile altora, precum şi siguranța şi ordinea publică.

Pretenția invocată de către reclamantă se referă la încălcarea dreptului la manifestare religioasă de către Guvern, o autoritate a statului și de către aeroport care aplică măsurile de control pe care le prevede Ordonanța de urgență. Guvernul este cel care asigură existența cadrului legal pentru exercitarea dreptului la manifestarea religiei, implicit şi pentru cetățenii musulmani. Măsurile de securitate pe care le impune sunt unele cu caracter general care se aplică tuturor persoanelor, neluând în considerare apartenența la o anumită religie. În cazurile referitoare la vălul musulman, potrivit Curții, purtarea vălului reprezintă un act de manifestare a credinței, ce poate fi limitat.

Curtea Europeană este cea care stabilește şi faptul că statul are rolul de organizator neutru şi imparțial al diferitelor religii, credințe şi concepții, iar rolul său trebuie să conducă la ordine publică, armonie religioasă şi toleranță. Acordarea unui privilegiu femeilor musulmane prin scutirea de la controlul de securitate poate genera conflicte și reprezintă un tratament discriminatoriu pentru cei care nu aparțin acestei religii. Aplicarea legii trebuie să se realizeze în același mod, indiferent dacă cetațeanul, care trebuie să i se supună, aparține unei religii minoritare sau majoritare sau dacă nu îmbrațișează nicio concepție religioasă. În societățile în care coexistă mai multe religii, este necesar sa fie instituite restrângeri ale libertații religioase pentru a armoniza interesele diferitelor grupuri şi pentru a se asigura că drepturile tuturor sunt repectate.11

De-a lungul timpului, CEDO a fost sesizată cu multiple cereri, având ca obiect neconstituţionalitatea unor măsuri care afectau dreptul la manifestarea religiei şi, implicit, şi dreptul la liberă exprimare, care este strâns legat de acesta. Purtarea vălului în diverse împrejurări a reprezentat obiectul a nu mai puțin de 13 cazuri în ultimii ani, iar alte 3 cazuri se referă la practicanții religiei stikh. Potrivit concepției lor religioase, bărbații, de această dată, sunt obligaţi sa poarte turban. Curtea de la Strasbourg nu a realizat un anumit model referitor la aceste gesturi de manifestare religioasă, care să fie aplicabil în fiecare caz. Există însă și multe puncte comune în deciziile pe care le-a dat. În general, s-a admis că anumite măsuri luate de către state reprezintă ingerințe asupra exercitării libertății religioase, dar măsurile respective sunt acceptate atâta timp cât sunt determinate de un interes legitim al statului legat de securitatea națională, ordinea publică sau drepturile şi libertățile celorlalți. Un exemplu în acest sens îl reprezintă cazul Phull v. France. Reclamantul s-a plâns de faptul că, într-un aeroport, pentru a traversa porţile de securitate, agenţii l-au obligat să-şi dea jos turbanul pentru control, chiar dacă el a acceptat să treacă pe sub poarta cu scanner şi să fie controlat cu detectorul de metale manual. Având în vedere faptul că religia sikh impune adepților săi de sex masculin portul turbanului, Curtea poate considera măsura litigioasă drept o ingerinţă în libertatea reclamantului de manifestare a religiei. Însă, măsura este prevăzută de lege şi vizează un scop legitim – protecţia securităţii publice, fiind necesară într-o societate democratică, cu atât mai mult cu cât este vorba doar de o măsură punctuală. În mod similar, reclamanta A.I. a acceptat să se supună trecerii prin scanerul corporal, deși este contrar convingerilor sale religioase, însă a refuzat să-și îndepărteze vălul şi să se supună controlului corporal.

Luând în considerare toate argumentele expuse anterior solicităm instanței să respingă acțiunea ca fiind neîntemeiată.